Caius, bodyguard, tramvai

A fost o zi atipică ieri şi chiar nimic n-o prevestea. Am stat dupa amiaza şi am scris mult, terminând un capitol din "Păcătosul Caius" (ceea ce pe un anumit om l-a bucurat). Chiar îi povestisem lui Cosmin sâmbătă povestea incongruentă a acestei povestiri lungi, din motive tehnice care ţin şi de trecerea mea printr-o facultate de filologie, am ajuns să prefer evitarea termenului impropriu de nuvelă. Începută prin 1999 în Satu Mare dar abandonată, am reluat-o în Cluj cândva prin 2001. Scrisesem un caiet aproape plin şi mai aveam de făcut evidente finisaje, de adăugat un final potrivit pe care încă nu îl găseam. Dar grosul ei era realizat şi mă simţeam oarecum mândru. În ianuarie 2002, ajuns la conflicte cu iz dramatic în relaţia cu colegul de apartament, am luat decizia să mă mut. Chirie am găsit atunci cu greu, am ratat câteva examene, dormeam pe la Delia şi pe la o fată Roxana dar în principiu existenţa mi se părea o comedie şi nu vedeam eroarea. Uitasem caietul şi pe Caius în garsoniera aceea amărâtă iar după două săptămâni, acel om, monstruos mie prin ce a făcut, a venit prin Music Pub anunţându-mă cinic: Caietul acela l-am aruncat la gunoi, dar dacă te interesează, îţi pot arăta tomberonul şi îl scoţi singur de acolo! Am plâns în seara aceea. Nu vreau să am copii vreodată însă ceea ce am simţit cred că se aseamănă cu pierderea unui copil. Nu am mai scris nimic până în toamna lui 2003 iar de Caius am putut să mă reapuc abia în 2005 când, aflat întâmplător la Oradea, am găsit în realitatea simplă finalul potrivit al acestei poveşti. Dar aici voi reveni altă dată.
În dulcele stil Glad Berindei am pornit de la Chitila şi m-a prins noaptea. Terminând de scris am ieşit până în Argentin să mă văd cu CristianAdrianCătălinIoanaPunkeru şi pe când mă apropiam de Piaţa Unirii văd urcând în tramvai o gaşcă de dubioşi. Instinctiv duc mâna la buzunar şi constat că nu am ce proteja. Luat de discuţia telefonică prelungă cu Alexandru, îmi uitasem banii acasă. Ajuns la terasă tot m-am învârtit de o bere. Dar nu ea a fost atipică. Cum stăteam noi si povesteam, apare o doamnă care fără nici un menajament începe să ia scaune de la terasă şi le duce de cealaltă parte a străzii. Râdem ce râdem, începem o discuţie cu tentă politică, în faţă la Club A....bătaie. Trei idioţi, probabil beţi, au fost bătuţi degeaba.
Eu am enunţat de o vreme bună deja modul cum cred eu că selectează Club A oamenii de ordine:
- Ştii să te baţi? Daaaaaaaaaaaaaa!
- Eşti manelist? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
- Urăşti roacherii? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
- Eşti angajat!
De ce să intri în conflict cu nişte maimuţe premedievale? Bodyguardul din ziua de azi nu înţelege că menirea lui este să prevină nu să deschidă conflicte. Iar cei din Club A asta aşteaptă. Te privesc de sus, parcă ar avea două doctorate în spate, şi abia aşteaptă să faci mişcarea greşită ca să se ia de tine. Momentul în care deliberat te iei în gură cu ei, dovedeşte că eşti prost. A venit poliţia aseară, tot pe bieţii băieţi bătuţi i-a luat la întrebări, iar brontozaurii au stat mai departe liniştiţi dar mândri că şi-au manifestat animalitatea încă o dată.
Şi totuşi, sunt şi ei oameni. Oameni sunt şi anchilozaţii psihic de la Noua Dreaptă. Sâmbătă venind spre centru am trecut pe lângă locul unde urma să se desfăşoare marşul gay. Dacă te luai după numărul exagerat de jandarmi, ai fi putut zice că a revenit summitul. Şi totul pentru ce? Fiindcă există o mână de retardaţi care în numele unor aşa zise valori creştine, simt nevoia să devină bodyguarzii măreţei naţiuni române de rahat. Cunosc exemplare de oameni cu vederi de extremă dreapta. Pe unul nu l-am auzit să ţină post, să spună că a mers duminica la slujbă. Dar toţi ar bate un "poponar" de ar putea. Aceşti oameni sunt după părerea mea frustraţi, deoarece doar pe un om frustrat îl poate interesa ce face altul în pat. Pentru că alteritatea sperie doar fricoşii. Adrian în schimb ţine post, merge când şi când la biserică si totuşi găseşte anormal să ai ceva cu comunitatea gay. Dar poate el nu e frustrat!
Am mai stat o vreme prin oraş iar la 11 am plecat la ultimul tramvai. Mi s-a reproşat de către amici că insist prea mult pe tema tramvaiului. Am spus în altă postare că în el sau pe lângă el vezi viaţa Bucureştiului. Ajuns la mine, am coborât. Iar viaţa în forma ei pură se afla de data aceasta pe tramvai. Maşina plecă din staţie iar pe tamponul din spatele vagonului se afla vesel, inconştient, la ora aceea atât de târzie, un copilaş de maxim 7-8 ani strigându-şi bucuria. Oare tot oameni se numesc şi părinţii lui?

Amintiri din copilăria lui noiembrie mort

Recitind eu postarea mea despre cutremur, am realizat că am promis o poveste cu umbrele. Amintirea mi-a fost întărită de slaba campanie ce se face pentru europarlamentare. Mesajele leşinate pentru aceste alegeri nici măcar nu mă mai scot din sărite. Partidul de rezonanţă băsesciană crede că tema asta a familiei are vreun impact însă e departe de ideea bună cu dirigintele ocupat cu referendumul de acu 2 ani.
Tot de la ei mi-a căzut în mână ceva pliant în care acel minunat TRU (jurnalist prost care acum îşi primeşte recompensa pentru linguşelile ultimilor ani, da, acel om care nu a putut înţelege noţiunea de de politică editorială a Cotidianului, revoltându-se pentru faptul că redacţia acelui ziar i-a cerut să aleagă între scris şi politică) promite că ne va fi bine şi ok, etern şi monoton slogan de campanie ridicolă iar Monica Macovei că va lupta împotriva corupţiei. Am zis, hopa! doamna Macovei merge în Parlamentul European să facă treabă. Totuşi, dilema mea e următoarea, de ce de acolo? Eu nu sunt un om priceput în ale anchetelor dar credeam că dacă vrei să lupţi contra corupţiei, stai în Bucureşti, devii membru al comisiei juridice din ceva cameră a parlamentului nostru, dacă tot ai refuzat postul de ministru al justiţiei, şi lupţi de-aici. Apoi m-am clarificat, acum în creierul meu este o imagine clară şi inocentă: călăreaţa pe cal alb a legii, zâna măiastră a codurilor penale, ea, cea care în 2005 a luat practica numirii procurorilor importanţi de la C.S.M., rezervând-o pentru sine (şi e dureroasă în bărci şi vizibilă pentru orice om care ştie alfabetul şi aritmetica, această măsură), cea mai Monica din România, mai tare decât Bârlădeanca şi să nu zic, Columbeanca, vrea să stârpească actele de corupţie din toată Uniunea. Mai precis pe cele din Danemarca, şi Suedia, şi Finlanda! Că doar trebuie să fie o minciună sfruntată informaţia că nu prea găseşti corupţi pe acolo, ştie ea!
Cazul Stolojan este demn de menţionat dacă tot vorbesc despre băsescieni. Acest personaj sinistru al politicii româneşti, uşor parfumat cu arome de securist şi niciodată menţionat în discursurile anticorupţie ale colegilor de partid (şi menţionez că fac această afirmaţie bazat pe nişte articole de acum doi ani unde cu seninătate, se povestea cum domnul consilier pe atunci la Cotroceni, deţine hoteluri de milioane bune de euro pe Valea Prahovei, din ce bani? întreb şi eu ca naivul, din salariul de la Banca Mondială s-ar spune, dar cât a putut fi şi acela încât să ajungi investitor major în cea mai importantă zonă turistică a României?). Acest Robocop al scenei politice româneşti, mater lacrimosa al renunţărilor la candidaturi, spune că va lupta pentru situaţia economică a amărâtei naţiuni valahe. Păi de ce n-a făcut-o cât era prim ministru? Eu am trăit acel an al marii guvernări neocomuniste Stolojan dar nu îmi aduc aminte să o fi dus bine, ai mei nu îşi amintesc nici atât. Lumea a dus-o mai bine în vremea lui Isărescu, ceva ceva în timpul lui Năstase şi oarecum ok sub Tăriceanu. Mitul Stolojan prim ministru, ajuns aproape unul fondator al României contemporane, este fals dar construit cu migală şi ipocrizie.
Trec repede de poeziile vadimarde cu iz de gigi şi ajung la liberali. Acest partid pe care odinioară îl simpatizam, ceea ce începe să fie o amintire, a umplut Bucureştiul cu bannere pe care scrie că Europa este liberală. Crin stă în mijlocul candidaţilor, frumuşel cum e el, zâmbitor şi cuminte, înconjurat de alte surâsuri diafane dacă nu chiar comice. Se zice că oamenii superiori zâmbesc mereu, poate asta vor să arate ei. Însă onor perdantul în cursa pentru parlament şi cea pentru preşedenţia C.J. Satu Mare, Ovidiu Silaghi, ministru de turism în care calitate a făcut aproximativ nimic, nu îmi poate inspira prea multă superioritate. Nu îl pot uita intrând în barul teatrului din Satu Mare, arogant şi prost, pe lângă zvonurile despre o fabuloasă avere cam nejustificabilă. Însă din nou am dileme. Bun, vorbind principial, Uniunea Europeană este un produs al democraţiilor şi filosofiilor liberale. Dar mesajul lor se referă oare la chestiuni atât de profunde, merg oare strategii P.N.L. până la Locke şi Thomas Morus? Nu cred şi de aceea sloganul lor este unul mincinos. Europa este populară în primul rând, apoi socialistă. Grupul liberal este al treilea ca mărime şi extrem de insignifiant ca activitate şi vizibilitate politică.
Stau în Rahova, ergo stau în sectorul 5. Pentru un om care stă pe aici asta înseamnă că Vanghelie spune că avem nevoie de oameni ca Severin. Tristă ţara în care Marean recomandă un fost ministru de externe, fost preşedinte al O.S.C.E., urâtă şi murdară ţara unde în noiembrie 2008 acelaşi primar de sector garanta pentru Ecaterina Andronescu, rector al Politehnicii. Un analfabet care recomandă un profesor universitar se aseamănă cu Liiceanu care îl recomandă pe Băsescu iar asta spune multe şi aproape tot.
Anul trecut am avut onoarea de a mă implica în campania electorală a unui uninominalizat. Persoana sau partidul sunt irelevante în contextul de faţă. Acea experienţă mi-a dat subiectul unei comedii pe care dragul meu Vladuţ, cu care stateam la un cort, probabil o mai aşteaptă. Am mai afirmat că pensionarul bucureştean generic merită un loc în Atlasul de Mitocănie al celor de la Guerilla. Într-o zi oarecare am fost sunat de cineva din stafful de campanie: venim cu umbrele! Eram singur la cort şi învăţat deja cu ce înseamnă asta când ai de dat brichete şi pixuri, l-am sunat urgent pe Vlad să vină să mă ajute. Au ajuns umbrelele dar le-am ascuns bine în fundul cortului, conştient fiind că dacă vede careva ce am acolo voi fi linşat la propriu. Între timp au mai apărut 6 sau 7 tineri care munceau mai intens pentru acea campanie şi am calculat noi că am fi de ajuns pentru lupta ce se pregătea cu oamenii din cartierul Pajura. Un calcul prost. După ce s-a aflat că distribuim umbrele, coada a devenit imensă, agresivă, nesimţită. M-am simţit umilit că sunt român. Doi oameni sprijineam cortul să nu cadă, alţii 5 dădeau pliantele şi umbrelele. A apărut şi Vlad, părea îngrozit la modul comic de ce vedea. Oamenii, mai ales pensionari, aproape se băteau pentru a ajunge în faţă. Scenă caragialistă cu final trivial. Umbrelele s-au terminat, băieţii din stafful de campanie au plecat iar eu cu Vlad a trebuit să suportăm pentru încă ceva ore privirile mustrătoare ale bătrânilor care treceau pe lângă cort şi ne întrebau cu un aer neîncrezător:
- Mai aveţi umbrele?
- Nu!
- Hai că ştiu că mai trebuie să aveţi!
- Nu domnule/doamnă! Chiar nu mai avem.
- Hai nu vă mai faceţi, precis v-aţi ţinut şi vouă câteva!
Iar eu nesimţit cum arar îmi stă în fire:
- Da, uite, am ţinut una pentru mine, dar e a mea şi de-a dracu nu o dau!
Umbrela mea am dat-o până la urmă domnului de la fast food. Rămăsese poate singurul personaj simpatic din zonă. Dacă îmi amintesc bine şi Vladuţ a dat-o pe a lui aceluiaşi om.

Luna mai, călare pe tramvai

Recunosc, mă calific cu succes la titlul de cel mai inconsecvent blogger din lume dar, damn! oricum am ajuns atât de târziu aici încât nu mai contează când şi de ce scriu.
În ultima mea călătorie prin Cluj, oraşul comorilor vieţii mele, mi s-a cerut colaborarea pentru o revistă de teatru a cărei temă era "Izolarea prin muzică". Raluca Sas, redactor la Maninfest (căci despre acea revistă este vorba), amică din copilărie, avusese brusc revelaţia: tu stai în Bucureşti! Şi scrii! Cerându-i să mă lămurească la ce se referă cu acea temă, am tras nişte concluzii şi articolul a căpătat o formă.
Ca de obicei, o să pornesc din trei capete de Rahova, cu o conexiune prin Vitan. Săptămâna trecută apare Sorin în Bucureşti. (Cine nu ştie cine e, ruşine! :))) Încărcat cu plasa cu mâncare, îngrozit de distanţele din oraşul mare şi capital dar aducandu-mi între altele un mp3 player. Admit că nu mă gândisem până vineri la modul serios să îmi iau unul. Aşa, primindu-l, mi-am zis, hai să vedem cum e să te izolezi prin muzică de lume şi gălăgie, după cum explicase Raluca în Cluj.
În prima fază naiv mi-am pus muzică din toate genurile. În două zile am dat-o pe Tori pentru integrala P.O.D., pe Bjork pentru Korn. I-am păstrat pe Fiona Apple şi Suede dar a trebuit să renunţ la chestiile simfonice. Cu un player dat la maxim n-ai nici o şansă să scapi de zgomotul traficului, de sunetul şinelor şi mai ales de ţărănia oamenilor din tramvai. Ieri ascultam "Set it off" şi totuşi am putut desluşi dilemele unui manelist de Antiaeriana, intrerupte de "Bah, ce bună e pizda aia!".
Tot tramvaiul rămâne tema mea predilectă. Cred că viaţa acestui oraş, în autenticitatea ei, n-o găseşti nici în metrou, nici pe jalnicele trolee din Drumul Taberei, ca să nu zic de favoriţii sorţii care se blochează în trafic, înghesuiţi în acele obositoare Mercedesuri de pe liniile privilegiate (chiar, a observat cineva cât de mizerabile sunt cursele lui 117? Aşa ca pentru Ferentari!). Tramvaiul rămâne, prin peisajele ce le poartă cotidian întru nefiinţă, cea mai sublimă experienţă bucureşteană. Că mergi cu 21 sau 41, numerele rămân o vagă convenţie. Omul pur, românul integral, viaţa în forma ei involuată merge cu tramvaiul sau alături de ea. În trei zile am văzut una bucată om dormind pe linie la ora 16 şi una bucată om căzând în faţa tramvaiului. Starea celor doi nu mai trebuie comentată, nu? Iar dacă eu, cu drumurile mele simple am văzut de două ori aşa ceva nici nu îmi imaginez cât de banal pare asta unui vatman cu experienţă.