Long time, no bloggin'

Da, au trecut 13 zile de când nu am scris. Poate e încă un semn al inconsecvenţei mele dar să fim serioşi, despre ce să scrii de Paşti? Nu am mers acasă în minivacanţa oferită cu atâta generozitate de Universitatea din Bucureşti (o vineri şi o marţi în plus) dar cel puţin culinar mă bucur pentru că mi-a adus Cristi Grecu pachet şi mă sictirisem de mâncarea asta pascala după două zile. Dacă mergeam şi în Satu Mare mă oboseam de ea din start. Dar astea sunt dilemele mele gastronomice, cu siguranţă sunt plictisitoare.
Totuşi 13 zile trebuie să însemne ceva. Da! A fost eliberat Becali. Eu cred că ăia cu maneaua "Free Gigi" merită felicitaţi. E aportul lor direct. Ca muzicant ştiu că e greu să scoţi atât de repede o piesă, să o orchestrezi, să îi faci clip. Lansarea pe piaţă e cea mai simpla, ai YouTube şi manelişti, cred că este suficient. ( A propos de asta, sunt curios când va apărea la OTV primul manelist care va da în judecată YouTube pentru difuzarea clipului fără acord :)) ). Mie îmi era milă totuşi de săracul Zmărăndescu în toată afacerea asta. El a fost uitat la puşcărie, exact el care, în definitiv, nu face altceva decât să execute ordinele gigiste. Ce cădere de pe raft, ieri contracandidatul Elenei Udrea în sectorul 6, zona "dăm mici gratis la Moghioroş", azi în închisoare. E grea politica, mai ales dacă o faci cu Gigi!
Şi rămân la el. Vadim, mare şmecher, i-a dat clemenţa şi locul doi pe lista europarlamentarelor. Cornelache ştie ce face când manevrează chestia asta. E ultima lui şansă de a poza ca salvator în contextul inventatei crize mondiale. Singur n-are curaj şi atunci şi-a luat tovarăş de drum pe mult-înainte-scuipatul-de-el-înşuşi, Becali. Pentru că, oricâtă memorie scurtă aş avea eu, nu pot să nu îmi amintesc cu un zambet prelung pe chip, cum se înjurau reciproc aceşti doi adevăraţi gentlemani ai politicii româneşti. Bine, şi eu sunt mai inocent, uit ceva esenţial. Replicile lor sunt din seria conflict PSD-PDL care fură mai mult, noiembrie 2008, în campania electorală. Dacă mă uit acum la chestia aia numită Guvern, arată la fel. La urma urmei aberaţia PSD-PDL condusă de Boc este cam şi aproximativ egală cu Vadim-Becali. ( Cunoscătorii vor aprecia faptul că în realizarea paralelei am respectat ordinea stânga-dreapta de doi lei ce caracterizează atât monstruoasa şi hilara coaliţie de guvernare precum şi alăturarea celor două maimuţe).
M-am mai gândit la ceva în zilelea astea 13. La banii Ioanei Băsescu. Dar absolut întâmplător în urma unei discuţii la o masă, cu Vali care ştie cât trebuie să îţi munceşti curu' ca să scoţi nişte bani. Calculasem, ştiind preţurile de pe piaţa muzicală, cam cât câştigase Bodo (Proconsul, ex-ginere prezidenţial) în timpul căsătoriei cu fata băsesciană. Cu foarte multă indulgenţă (îi pusesem eu concerte din burtă şi drepturi de autor pe care nu cred că le are) ieşise ceva pe la un maxim 300.000 de euro, asta cu corolarul că nu a trăit şi deci nu a cheltuit nimic în acei ani de căsnicie. Nu vreau să par cârcotaş, dar Ioana Băsescu a afirmat că a obţinut bani după divorţ. Vreau şi eu aerul pe care l-au mâncat, îmbrăcat, fumat, băut acei ani acest cuplu. Pt. că fata zicea că exact cu acei bani plus încă ceva şi-a luat penthouse de 800 de mii de euro şi eu nu reuşesc nicicum să pun diferenţa, nici acceptând că nu a mers cu maşina sau nu şi-a cumpărat un Danone 3 ani. ( Iar cărţi cu siguranţă nu a luat, nu par fetele Băsescu genul!).
Şi a mai fost un cutremur. Dar şi cutremurul ăsta e prost a dracului. Păi sâmbătă seara la 8 se vine? Cutremurul cu respect faţă de sine are loc în timpul unui discurs aberant al lui Băse din Parlament, da, ca ăla ultimul, când a făcut gafe afirmând fără vreo dovadă că alegerile din Moldova au fost fraudate. ( Nu că n-ar fi fost, dar asta este în termenii lui Vali Stan, amestec în treburile interne ale unui stat suveran, iar un preşedinte, oricât ar fi el al României, trebuie să respecte nişte norme internaţionale de diplomaţiei). Sau vine şi el la eliberarea lui Becali. Ori, atunci când Boc, depăşit de criză, începe vechiul refren al moştenirii guvernării anterioare. Sau când tot Boc interzice plata unor actori bătrâni care cumulează funcţii. De ce nu, când Boc vrea să fie plătiţi profesorii de liceu precum plutonierii cu 12 clase şi 6 luni de pregătire. Sau când, maxima lui Boc, repolitizăm prin lege toată administraţia, că oricum e politizată şi măcar să fie legal.
Am găsit în Gândul de mâine, ediţia online, un interviu cu Rebengiuc. Vorbeşte şi despre pleaşca mea din tramvai şi despre lupta umbrelelor pe care o voi povesti în viitoarea postare. Spune de ele indirect, vorbind despre o stare generalizată de spirit a românilor. L-am văzut o dată aici, era cu Mariana Mihuţ de mână, pe Victoriei. Data viitoare când îi văd o să fac ceea ce regret că n-am făcut atunci, cred că o să le pup mâna.

în aşteptare

Am ascultat mica ieşire a dlui Băsescu despre Basarabia şi am rămas uluit de ce titrează presa românească. Care nu ştie citi din vorbele sau subtilităţile unui om de stat. Pentru că a omis exact esenţialul.
Băsescu a zis, citez din memorie şi nu greşesc mult: mă interesează nu Voronin ci 4 milioane de români , cetăţeni ai Republicii Moldova, parte a acestui popor. Statul român afirmă, cu întârziere dar hotărât, prin preşedintele lui, că acei moldoveni sunt ai noştri. E prima oară când simt respect pentru Traian Băsescu din 2005 când îi replica delegatului rus la Consiliul Europei care întreba ceva despre trupele americane din România aşa: You stayed in Romania for 20 years and we never ask you why?
Dincolo de greşelile de engleză şi de inexactitatea cronologică, ( armata sovietica a stat în România din 1944 până în 1958) Băsescu a pus o chestiune de fond atunci şi a făcut-o din nou. Afirmaţia că moldovenii sunt parte a poporului român, dincolo de Uniunea Europeană, NATO, democraţie sau dictatură, o iau ca un act de curaj în situaţia complicată a lumii cu care trăim. Măcar acum!
Mâine va ţine un discurs în Parlament despre şi exclusiv despre Moldova. Sunt în aşteptare!

Tori Amos "Ruby through the broken glass"

Tocmai am citit un sondaj Insomar. Ascultând ce scrie în titlul postării. Eram tot într-un fel de călătorie pe site-uri de ştiri.
Nu mai cred în sondaje prea tare. Doar în măsura în care vor să dea un trend opţiunilor politice ale mulţimii. Dar, dincolo de asta, acest sondaj apărut din câte văd astăzi, e ora 16 când scriu, în minunata duminică a lui 12 aprilie, acest sondaj îmi ridică nişte semne de întrebare. Pornesc de la ideea că Insomar, după gafa monumentală din toamnă când a anunţat victoria pedeilor cu 36 din voturi, contrazisă de numărarea voturilor, nu mai riscă să se decredibilizeze cu anticipări manipulate, dându-i o marjă mai mare de încredere măcar în ce priveşte această situaţie.
E trist. Vadim intră în Parlamentul European şi, atenţie, chestionarul a fost făcut înainte de a se anunţa participarea gigismului pe listele P.R.M.. Elena Băsescu ia 6 procente şi duce Dorobanţii la Bruxelles. În rest aceleaşi cote variabile şi din nou, atenţie, liberalii sunt la 15%. Păi este paradoxal. P.N.L. scade fiind în opoziţie, când la putere se află prim-ministrul acela nanic care spune că nu ştie nimic din guvernul ce îl prezidează? Opoziţia scade în momentul când acelaşi guvern blochează salarii, taie burse şi discută despre suspendarea reducerilor pentru studenţi? Să fiu naiv şi să cred asta?
Aş putea să termin postarea asta aici. Să rămân cu retorica în gât. Şi să continuu să o ascult pe Tori fără a-mi bate capul cu ce se mai întâmplă într-o lume în care democraţia ia bătaie de la kaghebişti deghizaţi în miliţieni basarabeni, o lume unde Uniunea Europeană legitimează prin tăcere, şi nu doar, un regim nu atât imoral cât criminal. Dar acest sondaj mai are o parte extrem de interesantă ce te pune pe gânduri serioase. Ea se numeşte cota de încredere în politicieni. Ei, aici vine surpriza. Acest P.N.L. în scădere are un leader care sare de la 16% la 32. Păi, cum? Nu urăşte lumea pe liberalii aceştia răi? Dar nu, Băsescu cade de la 57 la 43 şi Crin Antonescu ajunge în faţa lui Geoană, Boc, Stolo. Să zicem generic, cu excepţia lui Traian, Antonescu devanseză cam tot F.S.N-ul. Doar Oprescu are mai mult dar să nu uităm, ştim că Oprescu nu doar că nu candidează dar îl şi sprijină pentru Cotroceni pe amicul său liberal.
Dincolo de reaua intenţie a celor care au încercat o nouă manipulare printr-un sondaj făcut incorect, ceva a reuşit să pătrundă până la noi. Se poate! Putem alege altceva, un om care nu a turnat la securitate, care nu este fiul unui general de securitate. Poate anul acesta Traian Băsescu nu va reuşi să joace comedia din 2004 când victimiza acest popor trist: Ce destin are acest popor să trebuiască să aleagă între doi comunişti! Nu ştiu câte calităţi reale are domnul Antonescu. Dar cel puţin una are, nu vine sub nici o formă din acel sistem ce nu vrea să ne părăsească. Măcar pentru asta ar trebui să ne gândim un pic mai mult unde punem ştampila aceea. Măcar pentru asta să ne fie Basarabia model; să spunem nu unui model autoritar pe care îl iubeşte cu atâta admiraţie Băsescu, trăgând cu ochiul lui şui spre Kremlin.
Tori îmi cântă piesa. E pusă pe repeat. Între versuri şi pian poate se iveşte o urmă de speranţă.

abandon

Precum tot românul orb, urmăresc şi eu, oarecum cu sufletul la gură, situaţia din Basarabia. Această felie de Românie care ne ţine în priză de aproape două sute de ani. Studiind istoria asta bolnavă a neamului nostru, am ajuns, nu neapărat tangenţial, să cunosc unele amănunte ce mi-au creat o convingere şi o atitudine faţă de problemă.
Dilema politică a momentului la nivelul înalt al politicii este dacă Basarabia este sau nu pământ românesc. Văzând reacţiile uluitoare ale lui Javier Solana, pe care C.V.ul îl recomanda exemplar, am rămas stupefiat. Poziţia fostului secretar general NATO, actual comisar pentru ce-o fi el, Foreign Affairs, al Uniunii Europene, mi-a relevat o realitate tristă. Afirmând că acele alegeri au fost corecte, Solana dovedeşte incompetenţă şi necunoaşterea unor chestiuni elementare legate de regimurile autoritare. Tocmai el, provenind dintr-o ţară cu o istorie marcată de dictatura lui Franco, acest om care din postura funcţiilor sale trebuia să înţeleagă pericolul monopolului rusesc! De ce încep cu Solana riscând să par alambicat şi neinteligibil? Pentru că afirmaţia lui că alegerile au fost corecte nu doar legitimează un regim fals dar îl şi încurajează. Voronin a primit semnalul necesar: fă ce vrei, Vladimir! Noi nu intervenim.
Şi la această legitimare doresc să ajung. Oare poate Uniunea Europeană să acrediteze ideea că nu intervine şi susţine un regim dintr-o ţară care moralmente şi istoriceşte nu există? Pentru că acest artefact geopolitic numit Republica Moldova nu există. Pentru a exista ca stat modern îţi trebuie totuşi o motivaţie istorică. Iau două cazuri: Israelul există pentru că avem mii de ani de istorie ce atestă un regat antic al Israelului, în baza acestei realităţi evreii au putut cere redarea unui spaţiu pe care poate nu îl meritau în forma în care există azi. Dar faptul istoric pe care şi-au bazat revendicarea politică este de netăgăduit. Mă gândesc iar la Belgia, un alt artefact geopolitic. Existenţa acestui regat îşi are originile în istoria modernă a Spaniei. Alegând să rămână catolici, au ales la sfârşitul sec. al 16-lea să rămână provincie spaniolă. Acest fapt istoric a creat baza independenţei ulterioare a regatului belgian catolic ce se opunea republicii protestante a Olandei. Dar Moldova? Poate fi oare anul 1812 invocat ca argument istoric pentru independenţă? Dar a fost oare Basarabia o entitate clară a Imperiului Ţarist? Istoria afirmă că nu. Exceptând o scurtă perioadă de autonomie la începutul anexarii, acest teritoriu a fost administrat mereu ca parte a Ucrainei. Motiv pt care Ucraina dorea anexarea ei definitivă la sfârşitul primului război, fapt ce a dus la unirea cu regatul românesc, era şi logic ca o majoritate românească să aleagă să fie parte a unei ţări româneşti. Singura realitate istorică a unei Basarabii organizate politic a fost cea a sovieticilor care au organizat o republica în cadrul U.R.S.S. atât de bine încât primul român ajuns secretar general al Partidului Comunist Moldovenesc a fost Petru Lucinschi undeva prin sfârşitul anilor '80. Dacă mai adaug şi că Basarabia a fost rampa de lansare pentru Brejnev cred că e destul de clar.
Aceste lucruri le cunosc din cărţi pe care înalţii oficiali U.E. nu cred că le-au citit. Pentru că nu le pasă. Altfel cum să explici ieşirea atât de grăbită a lui Solana. Teama de ruşi este atât de mare la Bruxelles încât au simţit nevoia să dezavueze ceea ce de fapt este o mişcare democratică. Uniunea Europeană nu susţine un regim democratic dar afirmă că exact democraţia este fundamentul ei. Doar studiind problema acestor alegeri dl. Solana putea vedea ceva înainte de a vorbi. Că acest partid cotat cu 35% din voturi în martie, câştigă cu 50% în aprilie. Sociologic este imposibil după umila mea părere. Opţiunile de vot nu se schimbă atât de mult în 2 săptămâni. Singurul caz ce îl cunosc este al Spaniei, dar al unei Spanii atacate la metrou. Şi nici atunci Zapatero nu era departe de a câştiga în faţa lui Aznar. Oricum nu a crescut cu 15% în timp record. Dar în nepăsarea şi teama lor oarbă oficialii Uniunii Europene nu au mai avut răbdare să observe aceste adevăruri.
Iar Rusia acuză. Această Rusie mereu imperialistă, mereu ipocrită. Lavrov, ministrul de externe rus, denunţa azi prezenţa steagurilor României la Chişinău. Ipocrizie, pentru că dl. Lavrov ştie că acele steaguri nu sunt dorinţa lui Băsescu, Boc sau oricine ar fi la putere. Acele steaguri au fost puse din dorinţa sinceră a moldovenilor de a se uni cu România, lucru pe care nici un politician român nu îl spune. De frica ruşilor, evident! Lavrov ştie că Băsescu nu ar avea curaj să autorizeze sau să patroneze o mişcare la Chişinău prin care să revină normalitatea unei singure naţiuni rupte în două de o istorie greşită. Dar se sperie când vede că această naţiune pasională care suntem noi românii, vrea să revină la normal. Prin oamenii ei simpli şi mai ales prin tineretul ei.
Am fost marţi la miting. Miercuri nu m-am dus din nou. Mă aşteptasem ca mulţimea de oameni care sprijină Basarabia să blocheze maşinile din Piaţa Universităţii. Dar noi, românii de aici am uitat de Basarabia. Păream mulţi dar eram de fapt puţini. Spre o mie de oameni din care grosul erau studenţi veniţi de dincolo de Prut. M-a întristat acea realitate şi am înţeles că noi aici ne-am complăcut în U.E., evident fără a deveni cu adevărat europeni în gândire, şi am abandonat o cauză care, dincolo de întârzierea ei istorică, ar fi trebuit să ne atingă.

pleaşca din tramvai

După un weekend atât de liniştitor în fragmentele sale de climă şi totuşi atât de incongruent pentru viaţa mea, eram convins că nimic nu mă va scoate din letargia asta tomnatică pe care corpul meu o confunda cu astenia de primăvară. Şi totuşi am simţit că Bucureştiul îmi oferă prin doar simpla sa vibraţie o alternativă. Niciodată nu aş fi crezut să mă mişte atât de tare ipocrizia şi lenea oamenilor din tramvaiul 32. Am râs în hohote şi mai ales în dispreţul a două certăreţe inutile care îşi revendicau amândouă un amărât de scaun. Plecasem de la şcoală cu o pauză de masă la "Împinge tava" şi o plimbare pe Calea Moşilor absolut hotărât să iau 117 până în spatele blocului meu dar renunţasem după ce autobusul se umpluse la Piaţa Unirii cu câteva triburi de ferentarezi (şi pt cei care înţeleg ce înseamnă asta fac precizarea, nu o spun cu o conotaţie rasistă, sufletul meu nu se poate plia pe aşa ceva, remarc doar că "ţigănia" de acolo se poate aplica la fel şi românilor cartierişti din Bucureşti). Ajuns la rondul unde întoarce tramvaiul, mi-am aprins absolut liniştit o ţigară privind în zare bulevardul Regia Maria invadat de un trafic de zile mari. La a doua ţigară trecuseră deja trei tramvaie pe lângă mine dar nu mi se ivise şansa de a urca în ele. Aglomeraţia din staţie îmi inhiba orice pornire de a ajunge mai repede acasă şi îmi admiram filosofic calmul ardelenesc cu care aşteptam să vină o rablă mai goală în care să încapă marele meu corp dar şi singuraticul meu suflet. Într-un târziu şansa s-a ivit, au venit consecutiv două 32, evident că l-am luat pe ultimul, ce mai contau cele două minute în plus, şi m-am postat lângă uşă. În definitiv cobor la a patra staţie aşa că nu avea rost să mă înghesui. Între timp lângă mine o venerabilă dar straniu de agilă doamnă pensionară îşi aruncă sacoşa exact sub megabucile unei respectabile tipe 30+. Când femeia simte că se aşează pe ceva ce nu face parte din anatomia firească a unui scaun de tramvai, sare mirată şi se întoarce să vadă peste ce a dat. Tacticos bătrâna subretă (căci aşa îmi părea mie) începe să ţipe la ea că i-a ocupat locul. Majoreta ofuscată începe să îi dea replici pe acelaşi ton invocând faptul că i se ocupă locul. Într-un final, tânăra, după ce argumentează cu bun simţ că e o chestiune de educaţie să nu iei chiar aşa bagabonţeşte locul altora în tramvai şi trezindu-mi prin asta o urmă de simpatie, îi cedează venerabilei locul cu replica: Dacă m-aţi fi rugat, evident v-aş fi cedat locul! Definitiv convins de onestitatea tinerei întorc capul, convins că s-a terminat parodia când aud vocea tipei: Deşi, eu am probleme, habar nu aveţi ce probleme am eu de fapt...etc,etc. Prima mea reacţie a fost de mirare ca apoi să izbucnesc, vorba aceea, aiurea în tramvai, în râs. Ce mă amuza era lipsa de demnitate a acelei femei care deşi cedase locul unei femei care, dincolo de faptul că procedase incorect, putea totuşi să îi fie mamă. Demnitatea şi educaţia ei se oprise la egoismul ei particular. Uite ce bună sunt eu, mizerabilo! Vai de mine, dar stai jos!
Genul acesta de atitudine este generalizată în ţara asta. Ne imaginăm că avem drepturi doar pentru a le folosi. Buna educaţie este un demers inutil la un popor ce caută doar avantaje şi profit nemuncit. Pleaşca invocată de această tânără dezamăgire a politicii, dl. Theodor Paleologu care cu tot C.V.-ul lui megaultraextravagant se dovedeşte doar de un servilism nedemn de numele ce îl poartă, această pleaşcă este esenţa dorinţelor unui întreg popor. De la obţinerea prin orice mijloace a unui loc în tramvai, chiar cu riscul de a fi nesimţit în faţa unui pensionar (şi nu scuz această categorie, din contră, voi reveni la ei adesea, pt că pensionarul de Bucureşti este o specie demnă de Atlasul de Mitocănie Urbană promovat de Guerilla) care dincolo de atitudinea deseori tupeistă, merită măcar respectul vârstei, până la marea corupţie, de la orice bere primită gratis , la fetele care se combină cu bogătaşi (de parcă asta nu ar fi tot o formă de prostituţie!) şi exemplele sau contrastele pot continua, pleaşca asta ne înveninează vieţile. Situaţia economică precară nu poate motiva dorinţa acestui popor de a avea totul gratuit. Iar exemplul concertului Bryan Adams de anul trecut, organizat în parcul Izvor de Sorin Oprescu, gratuit, deci pleaşcă naţională nu? spune multe pentru că niciodată nu am văzut manelişti la un concert rock până atunci. Dar ce nu facem noi de dragul gratuităţii?
Am coborât din tramvai. Am spus că fac 4 staţii până acasă. În termeni reali asta înseamnă 20 de minute de plimbare. Să mai spun cine a coborât cu mine în staţie? Oare amândouă este cuvântul nimerit?