Caius, bodyguard, tramvai

A fost o zi atipică ieri şi chiar nimic n-o prevestea. Am stat dupa amiaza şi am scris mult, terminând un capitol din "Păcătosul Caius" (ceea ce pe un anumit om l-a bucurat). Chiar îi povestisem lui Cosmin sâmbătă povestea incongruentă a acestei povestiri lungi, din motive tehnice care ţin şi de trecerea mea printr-o facultate de filologie, am ajuns să prefer evitarea termenului impropriu de nuvelă. Începută prin 1999 în Satu Mare dar abandonată, am reluat-o în Cluj cândva prin 2001. Scrisesem un caiet aproape plin şi mai aveam de făcut evidente finisaje, de adăugat un final potrivit pe care încă nu îl găseam. Dar grosul ei era realizat şi mă simţeam oarecum mândru. În ianuarie 2002, ajuns la conflicte cu iz dramatic în relaţia cu colegul de apartament, am luat decizia să mă mut. Chirie am găsit atunci cu greu, am ratat câteva examene, dormeam pe la Delia şi pe la o fată Roxana dar în principiu existenţa mi se părea o comedie şi nu vedeam eroarea. Uitasem caietul şi pe Caius în garsoniera aceea amărâtă iar după două săptămâni, acel om, monstruos mie prin ce a făcut, a venit prin Music Pub anunţându-mă cinic: Caietul acela l-am aruncat la gunoi, dar dacă te interesează, îţi pot arăta tomberonul şi îl scoţi singur de acolo! Am plâns în seara aceea. Nu vreau să am copii vreodată însă ceea ce am simţit cred că se aseamănă cu pierderea unui copil. Nu am mai scris nimic până în toamna lui 2003 iar de Caius am putut să mă reapuc abia în 2005 când, aflat întâmplător la Oradea, am găsit în realitatea simplă finalul potrivit al acestei poveşti. Dar aici voi reveni altă dată.
În dulcele stil Glad Berindei am pornit de la Chitila şi m-a prins noaptea. Terminând de scris am ieşit până în Argentin să mă văd cu CristianAdrianCătălinIoanaPunkeru şi pe când mă apropiam de Piaţa Unirii văd urcând în tramvai o gaşcă de dubioşi. Instinctiv duc mâna la buzunar şi constat că nu am ce proteja. Luat de discuţia telefonică prelungă cu Alexandru, îmi uitasem banii acasă. Ajuns la terasă tot m-am învârtit de o bere. Dar nu ea a fost atipică. Cum stăteam noi si povesteam, apare o doamnă care fără nici un menajament începe să ia scaune de la terasă şi le duce de cealaltă parte a străzii. Râdem ce râdem, începem o discuţie cu tentă politică, în faţă la Club A....bătaie. Trei idioţi, probabil beţi, au fost bătuţi degeaba.
Eu am enunţat de o vreme bună deja modul cum cred eu că selectează Club A oamenii de ordine:
- Ştii să te baţi? Daaaaaaaaaaaaaa!
- Eşti manelist? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
- Urăşti roacherii? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
- Eşti angajat!
De ce să intri în conflict cu nişte maimuţe premedievale? Bodyguardul din ziua de azi nu înţelege că menirea lui este să prevină nu să deschidă conflicte. Iar cei din Club A asta aşteaptă. Te privesc de sus, parcă ar avea două doctorate în spate, şi abia aşteaptă să faci mişcarea greşită ca să se ia de tine. Momentul în care deliberat te iei în gură cu ei, dovedeşte că eşti prost. A venit poliţia aseară, tot pe bieţii băieţi bătuţi i-a luat la întrebări, iar brontozaurii au stat mai departe liniştiţi dar mândri că şi-au manifestat animalitatea încă o dată.
Şi totuşi, sunt şi ei oameni. Oameni sunt şi anchilozaţii psihic de la Noua Dreaptă. Sâmbătă venind spre centru am trecut pe lângă locul unde urma să se desfăşoare marşul gay. Dacă te luai după numărul exagerat de jandarmi, ai fi putut zice că a revenit summitul. Şi totul pentru ce? Fiindcă există o mână de retardaţi care în numele unor aşa zise valori creştine, simt nevoia să devină bodyguarzii măreţei naţiuni române de rahat. Cunosc exemplare de oameni cu vederi de extremă dreapta. Pe unul nu l-am auzit să ţină post, să spună că a mers duminica la slujbă. Dar toţi ar bate un "poponar" de ar putea. Aceşti oameni sunt după părerea mea frustraţi, deoarece doar pe un om frustrat îl poate interesa ce face altul în pat. Pentru că alteritatea sperie doar fricoşii. Adrian în schimb ţine post, merge când şi când la biserică si totuşi găseşte anormal să ai ceva cu comunitatea gay. Dar poate el nu e frustrat!
Am mai stat o vreme prin oraş iar la 11 am plecat la ultimul tramvai. Mi s-a reproşat de către amici că insist prea mult pe tema tramvaiului. Am spus în altă postare că în el sau pe lângă el vezi viaţa Bucureştiului. Ajuns la mine, am coborât. Iar viaţa în forma ei pură se afla de data aceasta pe tramvai. Maşina plecă din staţie iar pe tamponul din spatele vagonului se afla vesel, inconştient, la ora aceea atât de târzie, un copilaş de maxim 7-8 ani strigându-şi bucuria. Oare tot oameni se numesc şi părinţii lui?

Amintiri din copilăria lui noiembrie mort

Recitind eu postarea mea despre cutremur, am realizat că am promis o poveste cu umbrele. Amintirea mi-a fost întărită de slaba campanie ce se face pentru europarlamentare. Mesajele leşinate pentru aceste alegeri nici măcar nu mă mai scot din sărite. Partidul de rezonanţă băsesciană crede că tema asta a familiei are vreun impact însă e departe de ideea bună cu dirigintele ocupat cu referendumul de acu 2 ani.
Tot de la ei mi-a căzut în mână ceva pliant în care acel minunat TRU (jurnalist prost care acum îşi primeşte recompensa pentru linguşelile ultimilor ani, da, acel om care nu a putut înţelege noţiunea de de politică editorială a Cotidianului, revoltându-se pentru faptul că redacţia acelui ziar i-a cerut să aleagă între scris şi politică) promite că ne va fi bine şi ok, etern şi monoton slogan de campanie ridicolă iar Monica Macovei că va lupta împotriva corupţiei. Am zis, hopa! doamna Macovei merge în Parlamentul European să facă treabă. Totuşi, dilema mea e următoarea, de ce de acolo? Eu nu sunt un om priceput în ale anchetelor dar credeam că dacă vrei să lupţi contra corupţiei, stai în Bucureşti, devii membru al comisiei juridice din ceva cameră a parlamentului nostru, dacă tot ai refuzat postul de ministru al justiţiei, şi lupţi de-aici. Apoi m-am clarificat, acum în creierul meu este o imagine clară şi inocentă: călăreaţa pe cal alb a legii, zâna măiastră a codurilor penale, ea, cea care în 2005 a luat practica numirii procurorilor importanţi de la C.S.M., rezervând-o pentru sine (şi e dureroasă în bărci şi vizibilă pentru orice om care ştie alfabetul şi aritmetica, această măsură), cea mai Monica din România, mai tare decât Bârlădeanca şi să nu zic, Columbeanca, vrea să stârpească actele de corupţie din toată Uniunea. Mai precis pe cele din Danemarca, şi Suedia, şi Finlanda! Că doar trebuie să fie o minciună sfruntată informaţia că nu prea găseşti corupţi pe acolo, ştie ea!
Cazul Stolojan este demn de menţionat dacă tot vorbesc despre băsescieni. Acest personaj sinistru al politicii româneşti, uşor parfumat cu arome de securist şi niciodată menţionat în discursurile anticorupţie ale colegilor de partid (şi menţionez că fac această afirmaţie bazat pe nişte articole de acum doi ani unde cu seninătate, se povestea cum domnul consilier pe atunci la Cotroceni, deţine hoteluri de milioane bune de euro pe Valea Prahovei, din ce bani? întreb şi eu ca naivul, din salariul de la Banca Mondială s-ar spune, dar cât a putut fi şi acela încât să ajungi investitor major în cea mai importantă zonă turistică a României?). Acest Robocop al scenei politice româneşti, mater lacrimosa al renunţărilor la candidaturi, spune că va lupta pentru situaţia economică a amărâtei naţiuni valahe. Păi de ce n-a făcut-o cât era prim ministru? Eu am trăit acel an al marii guvernări neocomuniste Stolojan dar nu îmi aduc aminte să o fi dus bine, ai mei nu îşi amintesc nici atât. Lumea a dus-o mai bine în vremea lui Isărescu, ceva ceva în timpul lui Năstase şi oarecum ok sub Tăriceanu. Mitul Stolojan prim ministru, ajuns aproape unul fondator al României contemporane, este fals dar construit cu migală şi ipocrizie.
Trec repede de poeziile vadimarde cu iz de gigi şi ajung la liberali. Acest partid pe care odinioară îl simpatizam, ceea ce începe să fie o amintire, a umplut Bucureştiul cu bannere pe care scrie că Europa este liberală. Crin stă în mijlocul candidaţilor, frumuşel cum e el, zâmbitor şi cuminte, înconjurat de alte surâsuri diafane dacă nu chiar comice. Se zice că oamenii superiori zâmbesc mereu, poate asta vor să arate ei. Însă onor perdantul în cursa pentru parlament şi cea pentru preşedenţia C.J. Satu Mare, Ovidiu Silaghi, ministru de turism în care calitate a făcut aproximativ nimic, nu îmi poate inspira prea multă superioritate. Nu îl pot uita intrând în barul teatrului din Satu Mare, arogant şi prost, pe lângă zvonurile despre o fabuloasă avere cam nejustificabilă. Însă din nou am dileme. Bun, vorbind principial, Uniunea Europeană este un produs al democraţiilor şi filosofiilor liberale. Dar mesajul lor se referă oare la chestiuni atât de profunde, merg oare strategii P.N.L. până la Locke şi Thomas Morus? Nu cred şi de aceea sloganul lor este unul mincinos. Europa este populară în primul rând, apoi socialistă. Grupul liberal este al treilea ca mărime şi extrem de insignifiant ca activitate şi vizibilitate politică.
Stau în Rahova, ergo stau în sectorul 5. Pentru un om care stă pe aici asta înseamnă că Vanghelie spune că avem nevoie de oameni ca Severin. Tristă ţara în care Marean recomandă un fost ministru de externe, fost preşedinte al O.S.C.E., urâtă şi murdară ţara unde în noiembrie 2008 acelaşi primar de sector garanta pentru Ecaterina Andronescu, rector al Politehnicii. Un analfabet care recomandă un profesor universitar se aseamănă cu Liiceanu care îl recomandă pe Băsescu iar asta spune multe şi aproape tot.
Anul trecut am avut onoarea de a mă implica în campania electorală a unui uninominalizat. Persoana sau partidul sunt irelevante în contextul de faţă. Acea experienţă mi-a dat subiectul unei comedii pe care dragul meu Vladuţ, cu care stateam la un cort, probabil o mai aşteaptă. Am mai afirmat că pensionarul bucureştean generic merită un loc în Atlasul de Mitocănie al celor de la Guerilla. Într-o zi oarecare am fost sunat de cineva din stafful de campanie: venim cu umbrele! Eram singur la cort şi învăţat deja cu ce înseamnă asta când ai de dat brichete şi pixuri, l-am sunat urgent pe Vlad să vină să mă ajute. Au ajuns umbrelele dar le-am ascuns bine în fundul cortului, conştient fiind că dacă vede careva ce am acolo voi fi linşat la propriu. Între timp au mai apărut 6 sau 7 tineri care munceau mai intens pentru acea campanie şi am calculat noi că am fi de ajuns pentru lupta ce se pregătea cu oamenii din cartierul Pajura. Un calcul prost. După ce s-a aflat că distribuim umbrele, coada a devenit imensă, agresivă, nesimţită. M-am simţit umilit că sunt român. Doi oameni sprijineam cortul să nu cadă, alţii 5 dădeau pliantele şi umbrelele. A apărut şi Vlad, părea îngrozit la modul comic de ce vedea. Oamenii, mai ales pensionari, aproape se băteau pentru a ajunge în faţă. Scenă caragialistă cu final trivial. Umbrelele s-au terminat, băieţii din stafful de campanie au plecat iar eu cu Vlad a trebuit să suportăm pentru încă ceva ore privirile mustrătoare ale bătrânilor care treceau pe lângă cort şi ne întrebau cu un aer neîncrezător:
- Mai aveţi umbrele?
- Nu!
- Hai că ştiu că mai trebuie să aveţi!
- Nu domnule/doamnă! Chiar nu mai avem.
- Hai nu vă mai faceţi, precis v-aţi ţinut şi vouă câteva!
Iar eu nesimţit cum arar îmi stă în fire:
- Da, uite, am ţinut una pentru mine, dar e a mea şi de-a dracu nu o dau!
Umbrela mea am dat-o până la urmă domnului de la fast food. Rămăsese poate singurul personaj simpatic din zonă. Dacă îmi amintesc bine şi Vladuţ a dat-o pe a lui aceluiaşi om.

Luna mai, călare pe tramvai

Recunosc, mă calific cu succes la titlul de cel mai inconsecvent blogger din lume dar, damn! oricum am ajuns atât de târziu aici încât nu mai contează când şi de ce scriu.
În ultima mea călătorie prin Cluj, oraşul comorilor vieţii mele, mi s-a cerut colaborarea pentru o revistă de teatru a cărei temă era "Izolarea prin muzică". Raluca Sas, redactor la Maninfest (căci despre acea revistă este vorba), amică din copilărie, avusese brusc revelaţia: tu stai în Bucureşti! Şi scrii! Cerându-i să mă lămurească la ce se referă cu acea temă, am tras nişte concluzii şi articolul a căpătat o formă.
Ca de obicei, o să pornesc din trei capete de Rahova, cu o conexiune prin Vitan. Săptămâna trecută apare Sorin în Bucureşti. (Cine nu ştie cine e, ruşine! :))) Încărcat cu plasa cu mâncare, îngrozit de distanţele din oraşul mare şi capital dar aducandu-mi între altele un mp3 player. Admit că nu mă gândisem până vineri la modul serios să îmi iau unul. Aşa, primindu-l, mi-am zis, hai să vedem cum e să te izolezi prin muzică de lume şi gălăgie, după cum explicase Raluca în Cluj.
În prima fază naiv mi-am pus muzică din toate genurile. În două zile am dat-o pe Tori pentru integrala P.O.D., pe Bjork pentru Korn. I-am păstrat pe Fiona Apple şi Suede dar a trebuit să renunţ la chestiile simfonice. Cu un player dat la maxim n-ai nici o şansă să scapi de zgomotul traficului, de sunetul şinelor şi mai ales de ţărănia oamenilor din tramvai. Ieri ascultam "Set it off" şi totuşi am putut desluşi dilemele unui manelist de Antiaeriana, intrerupte de "Bah, ce bună e pizda aia!".
Tot tramvaiul rămâne tema mea predilectă. Cred că viaţa acestui oraş, în autenticitatea ei, n-o găseşti nici în metrou, nici pe jalnicele trolee din Drumul Taberei, ca să nu zic de favoriţii sorţii care se blochează în trafic, înghesuiţi în acele obositoare Mercedesuri de pe liniile privilegiate (chiar, a observat cineva cât de mizerabile sunt cursele lui 117? Aşa ca pentru Ferentari!). Tramvaiul rămâne, prin peisajele ce le poartă cotidian întru nefiinţă, cea mai sublimă experienţă bucureşteană. Că mergi cu 21 sau 41, numerele rămân o vagă convenţie. Omul pur, românul integral, viaţa în forma ei involuată merge cu tramvaiul sau alături de ea. În trei zile am văzut una bucată om dormind pe linie la ora 16 şi una bucată om căzând în faţa tramvaiului. Starea celor doi nu mai trebuie comentată, nu? Iar dacă eu, cu drumurile mele simple am văzut de două ori aşa ceva nici nu îmi imaginez cât de banal pare asta unui vatman cu experienţă.

Long time, no bloggin'

Da, au trecut 13 zile de când nu am scris. Poate e încă un semn al inconsecvenţei mele dar să fim serioşi, despre ce să scrii de Paşti? Nu am mers acasă în minivacanţa oferită cu atâta generozitate de Universitatea din Bucureşti (o vineri şi o marţi în plus) dar cel puţin culinar mă bucur pentru că mi-a adus Cristi Grecu pachet şi mă sictirisem de mâncarea asta pascala după două zile. Dacă mergeam şi în Satu Mare mă oboseam de ea din start. Dar astea sunt dilemele mele gastronomice, cu siguranţă sunt plictisitoare.
Totuşi 13 zile trebuie să însemne ceva. Da! A fost eliberat Becali. Eu cred că ăia cu maneaua "Free Gigi" merită felicitaţi. E aportul lor direct. Ca muzicant ştiu că e greu să scoţi atât de repede o piesă, să o orchestrezi, să îi faci clip. Lansarea pe piaţă e cea mai simpla, ai YouTube şi manelişti, cred că este suficient. ( A propos de asta, sunt curios când va apărea la OTV primul manelist care va da în judecată YouTube pentru difuzarea clipului fără acord :)) ). Mie îmi era milă totuşi de săracul Zmărăndescu în toată afacerea asta. El a fost uitat la puşcărie, exact el care, în definitiv, nu face altceva decât să execute ordinele gigiste. Ce cădere de pe raft, ieri contracandidatul Elenei Udrea în sectorul 6, zona "dăm mici gratis la Moghioroş", azi în închisoare. E grea politica, mai ales dacă o faci cu Gigi!
Şi rămân la el. Vadim, mare şmecher, i-a dat clemenţa şi locul doi pe lista europarlamentarelor. Cornelache ştie ce face când manevrează chestia asta. E ultima lui şansă de a poza ca salvator în contextul inventatei crize mondiale. Singur n-are curaj şi atunci şi-a luat tovarăş de drum pe mult-înainte-scuipatul-de-el-înşuşi, Becali. Pentru că, oricâtă memorie scurtă aş avea eu, nu pot să nu îmi amintesc cu un zambet prelung pe chip, cum se înjurau reciproc aceşti doi adevăraţi gentlemani ai politicii româneşti. Bine, şi eu sunt mai inocent, uit ceva esenţial. Replicile lor sunt din seria conflict PSD-PDL care fură mai mult, noiembrie 2008, în campania electorală. Dacă mă uit acum la chestia aia numită Guvern, arată la fel. La urma urmei aberaţia PSD-PDL condusă de Boc este cam şi aproximativ egală cu Vadim-Becali. ( Cunoscătorii vor aprecia faptul că în realizarea paralelei am respectat ordinea stânga-dreapta de doi lei ce caracterizează atât monstruoasa şi hilara coaliţie de guvernare precum şi alăturarea celor două maimuţe).
M-am mai gândit la ceva în zilelea astea 13. La banii Ioanei Băsescu. Dar absolut întâmplător în urma unei discuţii la o masă, cu Vali care ştie cât trebuie să îţi munceşti curu' ca să scoţi nişte bani. Calculasem, ştiind preţurile de pe piaţa muzicală, cam cât câştigase Bodo (Proconsul, ex-ginere prezidenţial) în timpul căsătoriei cu fata băsesciană. Cu foarte multă indulgenţă (îi pusesem eu concerte din burtă şi drepturi de autor pe care nu cred că le are) ieşise ceva pe la un maxim 300.000 de euro, asta cu corolarul că nu a trăit şi deci nu a cheltuit nimic în acei ani de căsnicie. Nu vreau să par cârcotaş, dar Ioana Băsescu a afirmat că a obţinut bani după divorţ. Vreau şi eu aerul pe care l-au mâncat, îmbrăcat, fumat, băut acei ani acest cuplu. Pt. că fata zicea că exact cu acei bani plus încă ceva şi-a luat penthouse de 800 de mii de euro şi eu nu reuşesc nicicum să pun diferenţa, nici acceptând că nu a mers cu maşina sau nu şi-a cumpărat un Danone 3 ani. ( Iar cărţi cu siguranţă nu a luat, nu par fetele Băsescu genul!).
Şi a mai fost un cutremur. Dar şi cutremurul ăsta e prost a dracului. Păi sâmbătă seara la 8 se vine? Cutremurul cu respect faţă de sine are loc în timpul unui discurs aberant al lui Băse din Parlament, da, ca ăla ultimul, când a făcut gafe afirmând fără vreo dovadă că alegerile din Moldova au fost fraudate. ( Nu că n-ar fi fost, dar asta este în termenii lui Vali Stan, amestec în treburile interne ale unui stat suveran, iar un preşedinte, oricât ar fi el al României, trebuie să respecte nişte norme internaţionale de diplomaţiei). Sau vine şi el la eliberarea lui Becali. Ori, atunci când Boc, depăşit de criză, începe vechiul refren al moştenirii guvernării anterioare. Sau când tot Boc interzice plata unor actori bătrâni care cumulează funcţii. De ce nu, când Boc vrea să fie plătiţi profesorii de liceu precum plutonierii cu 12 clase şi 6 luni de pregătire. Sau când, maxima lui Boc, repolitizăm prin lege toată administraţia, că oricum e politizată şi măcar să fie legal.
Am găsit în Gândul de mâine, ediţia online, un interviu cu Rebengiuc. Vorbeşte şi despre pleaşca mea din tramvai şi despre lupta umbrelelor pe care o voi povesti în viitoarea postare. Spune de ele indirect, vorbind despre o stare generalizată de spirit a românilor. L-am văzut o dată aici, era cu Mariana Mihuţ de mână, pe Victoriei. Data viitoare când îi văd o să fac ceea ce regret că n-am făcut atunci, cred că o să le pup mâna.

în aşteptare

Am ascultat mica ieşire a dlui Băsescu despre Basarabia şi am rămas uluit de ce titrează presa românească. Care nu ştie citi din vorbele sau subtilităţile unui om de stat. Pentru că a omis exact esenţialul.
Băsescu a zis, citez din memorie şi nu greşesc mult: mă interesează nu Voronin ci 4 milioane de români , cetăţeni ai Republicii Moldova, parte a acestui popor. Statul român afirmă, cu întârziere dar hotărât, prin preşedintele lui, că acei moldoveni sunt ai noştri. E prima oară când simt respect pentru Traian Băsescu din 2005 când îi replica delegatului rus la Consiliul Europei care întreba ceva despre trupele americane din România aşa: You stayed in Romania for 20 years and we never ask you why?
Dincolo de greşelile de engleză şi de inexactitatea cronologică, ( armata sovietica a stat în România din 1944 până în 1958) Băsescu a pus o chestiune de fond atunci şi a făcut-o din nou. Afirmaţia că moldovenii sunt parte a poporului român, dincolo de Uniunea Europeană, NATO, democraţie sau dictatură, o iau ca un act de curaj în situaţia complicată a lumii cu care trăim. Măcar acum!
Mâine va ţine un discurs în Parlament despre şi exclusiv despre Moldova. Sunt în aşteptare!

Tori Amos "Ruby through the broken glass"

Tocmai am citit un sondaj Insomar. Ascultând ce scrie în titlul postării. Eram tot într-un fel de călătorie pe site-uri de ştiri.
Nu mai cred în sondaje prea tare. Doar în măsura în care vor să dea un trend opţiunilor politice ale mulţimii. Dar, dincolo de asta, acest sondaj apărut din câte văd astăzi, e ora 16 când scriu, în minunata duminică a lui 12 aprilie, acest sondaj îmi ridică nişte semne de întrebare. Pornesc de la ideea că Insomar, după gafa monumentală din toamnă când a anunţat victoria pedeilor cu 36 din voturi, contrazisă de numărarea voturilor, nu mai riscă să se decredibilizeze cu anticipări manipulate, dându-i o marjă mai mare de încredere măcar în ce priveşte această situaţie.
E trist. Vadim intră în Parlamentul European şi, atenţie, chestionarul a fost făcut înainte de a se anunţa participarea gigismului pe listele P.R.M.. Elena Băsescu ia 6 procente şi duce Dorobanţii la Bruxelles. În rest aceleaşi cote variabile şi din nou, atenţie, liberalii sunt la 15%. Păi este paradoxal. P.N.L. scade fiind în opoziţie, când la putere se află prim-ministrul acela nanic care spune că nu ştie nimic din guvernul ce îl prezidează? Opoziţia scade în momentul când acelaşi guvern blochează salarii, taie burse şi discută despre suspendarea reducerilor pentru studenţi? Să fiu naiv şi să cred asta?
Aş putea să termin postarea asta aici. Să rămân cu retorica în gât. Şi să continuu să o ascult pe Tori fără a-mi bate capul cu ce se mai întâmplă într-o lume în care democraţia ia bătaie de la kaghebişti deghizaţi în miliţieni basarabeni, o lume unde Uniunea Europeană legitimează prin tăcere, şi nu doar, un regim nu atât imoral cât criminal. Dar acest sondaj mai are o parte extrem de interesantă ce te pune pe gânduri serioase. Ea se numeşte cota de încredere în politicieni. Ei, aici vine surpriza. Acest P.N.L. în scădere are un leader care sare de la 16% la 32. Păi, cum? Nu urăşte lumea pe liberalii aceştia răi? Dar nu, Băsescu cade de la 57 la 43 şi Crin Antonescu ajunge în faţa lui Geoană, Boc, Stolo. Să zicem generic, cu excepţia lui Traian, Antonescu devanseză cam tot F.S.N-ul. Doar Oprescu are mai mult dar să nu uităm, ştim că Oprescu nu doar că nu candidează dar îl şi sprijină pentru Cotroceni pe amicul său liberal.
Dincolo de reaua intenţie a celor care au încercat o nouă manipulare printr-un sondaj făcut incorect, ceva a reuşit să pătrundă până la noi. Se poate! Putem alege altceva, un om care nu a turnat la securitate, care nu este fiul unui general de securitate. Poate anul acesta Traian Băsescu nu va reuşi să joace comedia din 2004 când victimiza acest popor trist: Ce destin are acest popor să trebuiască să aleagă între doi comunişti! Nu ştiu câte calităţi reale are domnul Antonescu. Dar cel puţin una are, nu vine sub nici o formă din acel sistem ce nu vrea să ne părăsească. Măcar pentru asta ar trebui să ne gândim un pic mai mult unde punem ştampila aceea. Măcar pentru asta să ne fie Basarabia model; să spunem nu unui model autoritar pe care îl iubeşte cu atâta admiraţie Băsescu, trăgând cu ochiul lui şui spre Kremlin.
Tori îmi cântă piesa. E pusă pe repeat. Între versuri şi pian poate se iveşte o urmă de speranţă.

abandon

Precum tot românul orb, urmăresc şi eu, oarecum cu sufletul la gură, situaţia din Basarabia. Această felie de Românie care ne ţine în priză de aproape două sute de ani. Studiind istoria asta bolnavă a neamului nostru, am ajuns, nu neapărat tangenţial, să cunosc unele amănunte ce mi-au creat o convingere şi o atitudine faţă de problemă.
Dilema politică a momentului la nivelul înalt al politicii este dacă Basarabia este sau nu pământ românesc. Văzând reacţiile uluitoare ale lui Javier Solana, pe care C.V.ul îl recomanda exemplar, am rămas stupefiat. Poziţia fostului secretar general NATO, actual comisar pentru ce-o fi el, Foreign Affairs, al Uniunii Europene, mi-a relevat o realitate tristă. Afirmând că acele alegeri au fost corecte, Solana dovedeşte incompetenţă şi necunoaşterea unor chestiuni elementare legate de regimurile autoritare. Tocmai el, provenind dintr-o ţară cu o istorie marcată de dictatura lui Franco, acest om care din postura funcţiilor sale trebuia să înţeleagă pericolul monopolului rusesc! De ce încep cu Solana riscând să par alambicat şi neinteligibil? Pentru că afirmaţia lui că alegerile au fost corecte nu doar legitimează un regim fals dar îl şi încurajează. Voronin a primit semnalul necesar: fă ce vrei, Vladimir! Noi nu intervenim.
Şi la această legitimare doresc să ajung. Oare poate Uniunea Europeană să acrediteze ideea că nu intervine şi susţine un regim dintr-o ţară care moralmente şi istoriceşte nu există? Pentru că acest artefact geopolitic numit Republica Moldova nu există. Pentru a exista ca stat modern îţi trebuie totuşi o motivaţie istorică. Iau două cazuri: Israelul există pentru că avem mii de ani de istorie ce atestă un regat antic al Israelului, în baza acestei realităţi evreii au putut cere redarea unui spaţiu pe care poate nu îl meritau în forma în care există azi. Dar faptul istoric pe care şi-au bazat revendicarea politică este de netăgăduit. Mă gândesc iar la Belgia, un alt artefact geopolitic. Existenţa acestui regat îşi are originile în istoria modernă a Spaniei. Alegând să rămână catolici, au ales la sfârşitul sec. al 16-lea să rămână provincie spaniolă. Acest fapt istoric a creat baza independenţei ulterioare a regatului belgian catolic ce se opunea republicii protestante a Olandei. Dar Moldova? Poate fi oare anul 1812 invocat ca argument istoric pentru independenţă? Dar a fost oare Basarabia o entitate clară a Imperiului Ţarist? Istoria afirmă că nu. Exceptând o scurtă perioadă de autonomie la începutul anexarii, acest teritoriu a fost administrat mereu ca parte a Ucrainei. Motiv pt care Ucraina dorea anexarea ei definitivă la sfârşitul primului război, fapt ce a dus la unirea cu regatul românesc, era şi logic ca o majoritate românească să aleagă să fie parte a unei ţări româneşti. Singura realitate istorică a unei Basarabii organizate politic a fost cea a sovieticilor care au organizat o republica în cadrul U.R.S.S. atât de bine încât primul român ajuns secretar general al Partidului Comunist Moldovenesc a fost Petru Lucinschi undeva prin sfârşitul anilor '80. Dacă mai adaug şi că Basarabia a fost rampa de lansare pentru Brejnev cred că e destul de clar.
Aceste lucruri le cunosc din cărţi pe care înalţii oficiali U.E. nu cred că le-au citit. Pentru că nu le pasă. Altfel cum să explici ieşirea atât de grăbită a lui Solana. Teama de ruşi este atât de mare la Bruxelles încât au simţit nevoia să dezavueze ceea ce de fapt este o mişcare democratică. Uniunea Europeană nu susţine un regim democratic dar afirmă că exact democraţia este fundamentul ei. Doar studiind problema acestor alegeri dl. Solana putea vedea ceva înainte de a vorbi. Că acest partid cotat cu 35% din voturi în martie, câştigă cu 50% în aprilie. Sociologic este imposibil după umila mea părere. Opţiunile de vot nu se schimbă atât de mult în 2 săptămâni. Singurul caz ce îl cunosc este al Spaniei, dar al unei Spanii atacate la metrou. Şi nici atunci Zapatero nu era departe de a câştiga în faţa lui Aznar. Oricum nu a crescut cu 15% în timp record. Dar în nepăsarea şi teama lor oarbă oficialii Uniunii Europene nu au mai avut răbdare să observe aceste adevăruri.
Iar Rusia acuză. Această Rusie mereu imperialistă, mereu ipocrită. Lavrov, ministrul de externe rus, denunţa azi prezenţa steagurilor României la Chişinău. Ipocrizie, pentru că dl. Lavrov ştie că acele steaguri nu sunt dorinţa lui Băsescu, Boc sau oricine ar fi la putere. Acele steaguri au fost puse din dorinţa sinceră a moldovenilor de a se uni cu România, lucru pe care nici un politician român nu îl spune. De frica ruşilor, evident! Lavrov ştie că Băsescu nu ar avea curaj să autorizeze sau să patroneze o mişcare la Chişinău prin care să revină normalitatea unei singure naţiuni rupte în două de o istorie greşită. Dar se sperie când vede că această naţiune pasională care suntem noi românii, vrea să revină la normal. Prin oamenii ei simpli şi mai ales prin tineretul ei.
Am fost marţi la miting. Miercuri nu m-am dus din nou. Mă aşteptasem ca mulţimea de oameni care sprijină Basarabia să blocheze maşinile din Piaţa Universităţii. Dar noi, românii de aici am uitat de Basarabia. Păream mulţi dar eram de fapt puţini. Spre o mie de oameni din care grosul erau studenţi veniţi de dincolo de Prut. M-a întristat acea realitate şi am înţeles că noi aici ne-am complăcut în U.E., evident fără a deveni cu adevărat europeni în gândire, şi am abandonat o cauză care, dincolo de întârzierea ei istorică, ar fi trebuit să ne atingă.